Arhim. Sofronie Saharov – Tăcerea martirică

Războiul pe care îl suportăm este foarte mare. Toţi sunt împotriva noastră: şi ştiinţa, şi politica. Nu sunt pesimist, dar cred că trăim chiar vremurile de pe urmă. Starea noastră trebuie să fie martirică. Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa (Isaia 53, 7). Când răspundem la violenţă cu violenţă nu facem nimic. Tăcerea martirică va arăta în timp îndelungat victoria, biruinţa. Dacă săvârşim şi noi violenţă şi presiune faţă de ceilalţi îi vom obliga să se pregătească pentru al doilea atac, mai mare.

Arhim. Sofronie Saharov–“Politica nu încape în Evanghelie”

În vremea primelor prigoane o grupare de creștini era condusă de către viitori martiri. Unul dintre aceștia a rupt ordinul împăratului prin care fuseseră prinși. Biserica nu l-a canonizat pe acela drept sfânt, deși a fost martir, deoarece fapta pe care a făcut-o a fost de natură politică. De aceea lucrările noastre nu trebuie să aibă deloc un scop politic. Politica nu încape în Evanghelie, deoarece politica cere putere, în timp ce Evanghelia propovăduiește dragostea, jertfa, micșorarea, crucea.

Părintele Serafim Rose – Despre injecțiile cu nelumescul

Într-o discuție liberă cu niște convertiți ortodocși la schit, Pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem începe să dobândim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. „Statornicia”, spunea el, „este ceva ce se lucrează printr-un regim duhovnicesc întemeiat pe înțelepciunea predanisită de Sfinții Părinți – nu simplă supunere față de tradiție de dragul tradiției, ci mai curând o asimilare conștientă a ceea ce bărbații de Dumnezeu înțelepțiți au văzut și au scris. În aspectul său exterior, această statornicie se lucrează printr-un pic de rugăciune, rugăciune pe care o avem în slujbele bisericești ce au ajuns până la noi. Firește, în alte locuri ea se săvârșește mai mult sau mai puțin după puterile fiecăruia.
Statornicia presupune și citirea scrierilor duhovnicești, de pildă la masă. Trebuie să fim necontenit injectați cu nelumescul, ca să putem lupta cu partea cu partea opusă, cu lumescul, care ne roade neîncetat. Dacă încetăm, fie și numai pentru o zi, aceste «injecții» cu nelumescul, evident că lumescul începe să ne copleșească. Petrecând o zi fără ele, lumescul ne invadează; două zile – încă și mai mult. Și curând ne dăm seama că gândim din ce în ce mai mult în chip lumesc, pe măsură ce stăm tot mai mult în contact cu acel tip de gândire și tot mai puțin în contact cu gândirea de tip nelumesc.
Aceste injecții – injecții zilnice cu hrană cerească – sunt partea exterioară, iar partea lăuntrică este ceea ce se numește viață duhovnicească. Viața duhovnicească nu înseamnă a fi în nori, rostind Rugăciunea lui Iisus sau trecând prin felurite mișcări; ci înseamnă a descoperi legile vieții duhovnicești ce se aplică propriei poziții, propriei situații. Aceasta vine în decursul anilor, prin citirea atentă a Sfinților Părinți cu carnețelul în mână, notând pasajele ce ni se par cele mai semnificative, studiindu-le, descoperind cum ni se aplică și, dacă e nevoie, revăzând părerile anterioare asupra lor pe măsură ce le pătrundem ceva mai adânc, descoperind ce spune un Părinte despre un lucru, ce spune al doilea și așa mai departe. (…)
Părintele Nicolae Deputatov, un om cu multă dragoste pentru Sfinții Părinți, le-a citit scrierile și le-a subliniat, notându-și citatele în carnețele. El spune: «Când am o stare foarte proastă, când sunt descurajat și deprimat, deschid unul din carnețelele mele și încep să citesc ceva ce mă insuflase odinioară. Și aproape fără greș, citind ceea ce mă insuflase cândva, mă umplu din nou de insuflare, fiindcă însuși sufletul este cel care a fost cândva insuflat, și văd acum că ceea ce m-a insuflat cândva devine un fel de insuflare automată».

Părintele Nicolae Steinhardt – Despre Sfântul Nicolae

Sfinți și oameni iubiți

2. Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate?
Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv.
Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.
Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfântul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului.
Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz.

Din Nicolae Steinhardt – Dăruind vei dobândi

Arhim. Emilianos – Ușurința silirii și sila ușurinței

Prolog

În chip înțelept precizează Domnul că “Împărăția cerurilor se ia cu sila și silnicii o răpesc” (Mt. 11, 12). Prin urmare, toți cei ce cred în Hristos viețuiesc ca niște silnici și luptători, ostenindu-se și chinuindu-se, până când “Hristos Se sălășluiește” (Ef. 3, 17) în inimile lor. (…)
Și foarte marele Apostol Pavel, credincios cuvântului Domnului, se bucură și mulțumește atunci când sila evanghelică e împinsă până la cruce și moarte, mărturisind că “cei ai lui Hristos și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele” (Ga. 5, 24), lăudându-se “în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Ga. 6, 14).
Sfinții Părinți, conformându-se și ei în continuare acestui principiu și acestei obârșii evanghelice a vieții în Hristos ne spun cu credință și convingere: “Calea Domnului este o cruce de zi cu zi”. Altul zice: “Cel care își face silă lui însuși în toate, acesta e monah”. Iar altul: „Monahul este o silă necontenită a firii”.
Această axiomă duhovnicească a devenit o conștiință a tuturor celor care urmează pașilor lui Hristos și privesc sila ascetică ca pe o imitare martirică, care aduce o răsplată veselă și făgăduința vieții veșnice.
Dar cum anume se face sila un astfel de elan și izvor de ușurare pentru atleții credinței? Strigătul pe care-l auzim în fiecare zi din zeci de mii de inimi: “Lasă-mă să mă odihnesc!” (Ps. 38, 8-12), își găsește un răspuns sigur, un ecou izbăvitor: “Nimeni să nu caute ușurarea, ci să suspine acum și să se necăjească, ca să moștenească lărgimea Împărăției lui Dumnezeu”.

Continuarea

Daniel Turcea – Liniște, început al izbăvirii

eu fugeam de Tine, Iubire, Daniel_Turcea
iubind doar amăgirea, frumusețea
cea numai clipă, numai rouă
și săvârșind durere
în suflete
și Tu
iertai,
iertai,

cum blând, cu-ngăduință, în lumină,
cu îngeri privegheai să nu se stingă
în voia sa, ca-n întuneric, viața
puțină, câtă rămăsese-n mine.

străin și mândru, fără să-nțeleg
cum totu-n jur se prefăcu în moarte

liniște, început al izbăvirii,
cu chipul îngeresc…

pacea gândurilor, locul Lui.