Maica Siluana–La capătul durerii este Dumnezeu

Pe mine durerea m-a durut şi eu am renunţat la un moment dat la anestezie, mi-am dat seama că trebuie să fac ceva să nu mă doară şi atunci am ascultat durerea: “Ce vrei de la mine, cine eşti?”.

– Cum putem noi anestezia o frământare, o durere a conştiinţei?
– Cum o anesteziem? În primul rând îl acuzăm pe celălalt: “Am făcut prostia aceea pentru că tatăl meu a bătut-o pe mama sau pentru că şeful s-a uitat urât la mine etc.” Deci mai întâi mă justific pe mine sau acuz pe cineva. Aceasta este anestezia de bază când nu mai pot să fac un lucru. Sau mă desfiinţez înghiţind ceva, beau o ţuică, vin, fumez o ţigară, toate aceste substanţe lucrează de fapt la anestezierea mea, a durerii mele de a fi, pentru că durerea mea, mergând pe fir, am descoperit că este durerea că sunt. Mergând pe firul durerii, eu am învăţat de la ea să ajung la Dumnezeu. Acum eu spun, mărturisesc ca o realitate, că durerea omului este vocea lui Dumnezeu din om, este glasul lui Dumnezeu pe care nicio tehnică umană de anesteziere nu reuşeşte să o închidă, e glasul conştiinţei care străbate prin toate construcţiile acestea ale egoului care mă despart de mine. Durerea strigă la mine: “Ştii, eu sunt aici, pe mine mă doare ce faci tu”. Mergând pe firul durerii am devenit un terapeut, ca să sic aşa, aceasta înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, şi am văzut că singura posibilitate să nu mori de durere este să o trăieşti, să o accepţi. Cu cât te împotriveşti şi te zbaţi mai mult, cu atât este mai chinuitoare, dar dacă zic doare-mă şi fă-ţi lucrarea şi sfârşeşte cu mine, apare o bucurie, este încetarea unei împotriviri şi trecerea la un alt nivel de conştiinţă. Conştiinţa se trezeşte, se lărgeşte, se adânceşte.

– De ce nu avem răbdare să ducem până la capăt o durere?
– Pentru că nu vrem, pentru că ne este frică.

– De ce ne este frică?
– Ne este frică că vom muri, ne e frică de moarte. Îmi amintesc că în faţa unei dureri am zis că “nu mai pot, crăp” şi mi-am zis “crapă” şi s-a crăpat de ziuă. Deci a fost un răsărit ontologic în mine. După aceea, însă, mi-am dat seama că oamenii nu pot face ca mine, nu vor să facă ca mine, nu au răbdare, sunt prinşi în alte treburi şi atunci când am ajuns la Dumnezeu, primul lucru pe care îl cer lui Dumnezeu este acesta: să mă înveţe cum să-i învăţ eu pe oameni să crape de durere ca să ajungă la bucurie. Că nu poţi altfel.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s