Părintele Porfirie – Când am fost rânduit acolo, la început, am trecut printr-o mare ispită

Dar încă nu v-am spus prin ce ispită mare am trecut la început, când am fost rânduit acolo, însă m-a ajutat Dumnezeu.
În prima duminică m-am dus să slujesc cu multă bucurie. Dorinţa mea de a lucra într-o fundaţie se împlinea. Îmi dăduse Dumnezeu acest dar. Dar ce-am păţit! În ceasul în care trebuia să încep slujba la Sfântul Gherasim, am auzit afară foarte tare un gramofon cu cântece de dragoste: ”Te iubesc, te iubesc…” ş.a. Am continuat… nimic, aceleaşi. Eu – rugăciunea, Dumnezeiasca Liturghie. Afară cântecele, înăuntru biserica plină de lume. Ieşeam să spun ”Pace tuturor” din Uşile Împărăteşti, dar Liturghia era foarte tulburată. Când am isprăvit, deznădăjduit, am potrivit Sfintele Taine, am împachetat veşmintele şi am ieşit îndată afară. Peste drum de Biserică era un magazin de gramofoane şi de plăci de gramofon. Am mers cu nobleţe la proprietar, la domnul Koureta, şi l-am rugat, dacă este cu putinţă, cel puţin la vremea Dumnezeieştii Liturghii, să oprească gramofonul.

Îmi zice:
– Eu vreau să-mi scot pâinea. Ce voiţi dumneavoastră nu se poate. Am copii, plătesc chirie.
– Vă rog, i-am spus, mă necăjesc, e păcat ce se petrece.
– Părinte, tu cu treaba ta! mi-a zis.
Eu acum ce să fac? M-am gândit să plec de la biserica asta, să caut alta. Iată, însă, că făgăduisem şi mi se dăduse acest post, deşi nu aveam calităţile cerute, adică nu aveam certificat de absolvire nici măcar a unei singure clase. Ce să-i spus Preafericitului, care a fost atât de îngăduitor şi m-a aşezat acolo din dragoste? Ce să spun domnului Alivizatos, care a făcut totul ca să fiu rânduit acolo? Am căzut astfel într-o mare amărăciune. Stăteam în Sfântul Altar şi mă gândeam. Ce să fac? Socoteam că trebuie să plec, nu mai puteam rămâne. Cum să trăiesc acolo, cum să liturghisesc? Eram un om venit de la pustie, dintr-o linişte desăvârşită, în mijlocul unui tărăboi drăcesc. Pe la uşa bisericii treceau toate autobuzele din cartierele Nikeia, Peristeri, din Pireu. Treceau şi se întorceau, claxonând. M-am gândit să plec. Dar cum să le spun? M-am întors acasă întristat, nu ştiam ce să fac…
Locuiam atunci lângă Likavitos, pe strada Doxapatri. M-am întors, deci, acasă, şi mă gândeam, mă tot gândeam… Nu voiam nici să mănânc. Eram tare necăjit. Ce-a să fac? Şi mă bucurasem că voi merge la spital, voi spovedi şi împărtăşi… Acum ce să fac? Singur Dumnezeu mă putea scoate din situaţia asta grea. Am răspuns înlăuntrul meu acestei probleme înfricoşate aşa: ”Ce va zice Dumnezeu!” Zic: ”Dumnezeul meu, nu vreau să-mi vorbeşti, nu vreau să-mi arăţi semn. Aşa, cu a Ta iubire, arată-mi ceva simplu din care să înţeleg că trebuie să plec sau să rămân. Ceva foarte simplu. Nu cer vreo minune, mi-e ruşine”. Şi m-am hotărât să postesc trei zile, fără să pun nici apă în gură, şi să petrec aceste trei zile în desăvârşită tăcere şi rugăciune, aşteptând răspuns de la Dumnezeu.
Şi răspunsul a venit. În vreme ce mă aflam la Sfântul Gherasim, veneau feluriţi închinători să aprindă o lumânare. La un moment dat, a intrat o doamnă cu copilul ei. Copilul părea a fi în clasa a cincea. Ţinea în mână câteva cărţi de şcoală. Una dintre ele era manualul de fizică. I l-am cerut ca să arunc o privire. Obişnuiam să fac lucrul acesta, din dragoste de învăţătură. Răsfoind cartea, am ajuns la pagina unde era înfăţişat un experiment: dacă într-un lac liniştit arunc o piatră, apa va forma ”unde” pe o întindere mică. Dacă arunc o piatră mai mare, ”undele” se formează mai mari şi pe o întindere mai mare, ”înglobându-le” pe celelalte. În acea clipă mi-a venit răspunsul la dilema mea. A fost o luminare de la Dumnezeu. M-am gândit aşa: ”undele” mici ale cântecelor din afara bisericii pot fi absorbite de intensitatea duhovnicească a marilor rugăciuni care se fac înlăuntrul bisericii. În aceeaşi clipă mi-a venit în minte cu tărie: ”Şi dacă tu liturghiseşti aici şi ai mintea la Dumnezeu, cine te poate vătăma?”
M-am pregătit, deci, să fac aşa. Să mă dăruiesc mult – în Liturghia mea – iubirii lui Hristos, să săvârşesc cu mare râvnă şi mare intensitate duhovnicească drama Dumnezeieştii Liturghii, înfricoşata dramă a Golgotei. Credeam că Dumnezeu mi-a găsit dezlegarea. Într-adevăr, duminică dimineaţa am ajuns la biserică plin de nădejde. Am început. Mintea mea era concentrată doar la dumnezeiasca slujire. Simţeam că sunt în cer, împreună cu cei din biserică, oile cele cuvântătoare ale lui Dumnezeu. Am simţit că toţi suntem în harul dumnezeiesc. Afară gramofonul cânta furios. Nu auzeam nimic. Trăiam pentru prima dată o asemenea Dumnezeiască Liturghie. A fost cea mai frumoasă din viaţa mea. Şi de atunci toate au fost la fel.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s