Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuiri la Psalmi, PSALMUL 87

PSALMUL 87

(…)

17. Preste mine au venit mâniile Tale, înfricoşările Tale m-au turburat.

Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele, iar eu marea pe care Tu o străbaţi. Fiţi atenţi la însingurare! Omul care pătimeşte are impresia că nimeni nu suferă mai mult decât el, că nimeni nu se găseşte într-o stare ca a lui. Însingurarea lui înaintează şi ajunge la culme: numai ei suferă, nimeni altul. Dumnezeul meu, numai pe mine Te răzbuni! Toată atenţia şi mânia Ta s-au întors împotriva mea. Preste mine au venit mâniile Tale, înfricoşările Tale m-au turburat. Nu numai că Te-ai mâniat pe mine, nu numai că m-ai îndepărtat, dar am ajuns un gunoi în mâinile Tale, o jucărie, un prunc în care bagi frica. M-ai prins şi mă înfricoşezi.

Psalmul aceste exprimă drama sufletului suferind sau descrie, mai degrabă, simţirea suferinţei pe care o trăieşte un suflet. Iar suferinţa constă dintr-o ciocnire. Este clipa în care sufletul se află între Sympligade: dacă va accepta, în cele din urmă, sau nu va accepta suferinţa proprie, dacă şi-o va impropria sau o va refuza. Desigur, Dumnezeu există! Dar, vedeţi, Psalmistul este cutremurat de suferinţa sa! Şi aceasta este pricina. Va trebui fie să prefacă suferinţa într-un element al vieţii sale, să o facă a sa proprie, situaţie în care va rămâne numai el şi Dumnezeu. şi aşa, prin această împropriere, va veni izbăvirea; sau va stărui să-i fie îndepărtată suferinţa, să fie izbăvit de ea, stare în care frica va continua. Oare se va preda, în cele din urmă, de bunăvoie, ca jertfă, voinţei lui Dumnezeu, precum Acela (cf. Mt. 26, 39), sau nu?

Potrivit concepţiei sale, – concepţie iudaică, mai puternică şi mai teologică decât cea în care Dumnezeu este dincolo de toate,un Dumnezeu dincolo de viaţă – Dumnezeu îl tiranizează. Dar importanţa o are aceste lucru; va deveni voia lui Dumnezeu propria lui voie? Dacă va deveni, va înceta să-l mai preocupe suferinţa proprie, pentru că aceasta va fi un semn al prezenţei lui Dumnezeu.

Prin urmare, izbăvirea lui depinde de recunoaşterea, de împroprierea şi de primirea sau de refuzul suferinţei. Cu cât va lupta cu suferinţa, cu cât o va refuza, cu atât va spori groaza. Va ajunge în punctul în care va vedea izbăvirea, dar dintr-o trăire va cădea în alta mai mare şi mai înfricoşată. Una va deveni o treaptă către cealaltă. Dar dacă va vrea să se predea, să recunoască prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu, dacă în suferinţă va vedea mila şi adevărul Lui, dacă îşi va vedea suferinţa ca o dovadă iubirii, a milei şi a adevărului lui Dumnezeu, atunci va suferi o cutremurare înfricoşată, dacă, desigur, va supravieţui. Iar în ceasul în care va crede că se stinge, că-şi dă duhul va simţi nu numai că învie, dar şi că ţâşneşte din el ”sămânţă îndelungată în zile” (Is. 53, 10; Rom. 4, 18). Izbăvirea vine nu prin încetarea suferinţei, ci prin acceptarea ei. Tragedia poetului constă în această dilemă, dacă va accepta suferinţa sau dacă o va refuza, adică dacă Îl va accepta sau Îl va refuza pe Dumnezeu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s