Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuiri la Psalmi, PSALMUL 37

PSALMUL 37

Psalm al lui David.
Spre pomenire despre Sâmbătă.

2. Doamne, nu cu iuţimea Ta să mă cerci,
nici cu mânia Ta să mă cerţi.
3. Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine
şi ai întărit preste mine mâna Ta.
4. Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale,
nu este pace în oasele mele de către faţa păcatelor mele.
5. Că fărădelegile mele au covârşit capul meu,
ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine.
6. Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele
de la faţa nebuniei mele.

…………………………………………………………………………………….
12. Prietenii mei şi vecinii mei înaintea mea s-au apropiat şi au stătut,
şi cei mai de aproape ai mei departe au stătut;
13. Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu,
şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni,
şi vicleşuguri toată ziua cugetau.
14. Iară eu ca un surd nu auzeam
şi ca un mut ce nu deschide gura sa;
15. Şi m-am făcut ca un om ce nu aude
şi nu are în gura lui mustrări.
16. Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit,
Tu vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu.
17. Că am zis: nu cândva să se bucure de mine vrăjmaşii mei;
şi când s-au clătinat picioarele mele asupra mea lucruri mari au grăit.
18. Că spre bătăi gata sunt,
şi durerea mea înaintea mea este pururea.
19. Că fărădelegea mea eu voi vesti
şi mă voi îngriji pentru păcatul meu.
20. Dar vrăjmaşii mei trăiesc şi s-au întărit mai mult decât mine,
şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc fără dreptate.
21. Cei ce-mi răsplătesc rele pentru bune
mă cleveteau căci urmam bunătatea.
22. Nu mă părăsi, Doamne,
Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine
23. Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele.

Din fragedă vârstă suferim de un fel de castrare, care ne face incapabili să naştem duhovniceşte, să ne pocăim. Din păcate, asta îi priveşte pe toţi creştinii, pe toţi cei care se presupune că sunt creştini. Este cu putinţă să le avem pe toate. Dacă însă nu avem această trăsătură, aşa cum vom vedea în psalm, este cu neputinţă să ne închinăm lui Dumnezeu şi să-L simţim vreodată. Cu atât mai mult e cu neputinţă să naştem duhovniceşte!
De aici decurge şi problema care ne frământă de multe ori: ”Ceea ce fac este spovedanie, cum trebuie să mă spovedesc?” Oamenii care vin la noi duhovnicii simt o mare dezbinare sufletească descoperind că, în timp ce credeau că s-au spovedit, în realitate doar şi-au acoperit conştiinţa, au rânduit şi aranjat lucrurile, aşa încât să poată merge liniştiţi, fără remuşcări.
Psalmul 37 este, aşa cum zice li titlul, un psalm, şi încredinţează de la început că autorul lui este David. Nu va istorisi nici o întâmplare, ci îşi va exprima experienţa sa religioasă. Psalmistul spune aici ce simte, cum trăieşte, ce vede înlăuntrul său atunci când conştientizează legătura sa cu Dumnezeu.
Acest psalm este unul din cei pe care David i-a scris din cauza îndoitului său păcat (2 Împ. 11, 2-27), în timpul răscoalei lui Avesalom (2 Împ. 15, 1 ş. u.). Păcătuise şi, preţ de un an, a rămas fără să ştie asta. Nu ştia şi nici nu-şi putea da seama că păcătuise. Dar când Prorocul i-a spus-o David a simţit-o şi a conştientizat-o, atunci a zis: ”Am păcătuit Domnului” (2 Împ. 12, 13).
Există o mare asemănare între acest psalm şi al şaptelea, al cărui titlu este: ”Întru sfârşit, în cântări, pentru ziua a opta”, în vreme ce titlul psalmului 37 este: Spre pomenire, despre Sâmbătă. Atât despre Sâmbătă, cât şi ”pentru a opta”, iar apoi Psalm al lui David adeveresc de îndată mare asemănare dintre aceşti psalmi. ”Pentru a opta” – sunt înfăţişate obiceiurile, motivul şi scopul scrierii.
Psalm al lui David. Este un psalm de pocăinţă. Spre pomenire despre Sâmbătă. Ce înseamnă spre pomenire? Avem psalmi cu titlul: ”De scris pe stâlp” (psalmii 55-59), un fel de scriere pe piatră, adică o piatră de aducere aminte, o placă memorială pe care scriau ceva, pentru ca viitorimea să şi-o amintească. Şi acest psalm a fost scris spre pomenire, ca să-I pomenească lui Dumnezeu pocăinţa sa, ca să-i amintească lui Dumnezeu trăirile sale, ca să-I arate lui Dumnezeu păcatele sale. După cum un om sărac care cerşeşte îţi întinde mâna şi îi vezi degetele scheletice, hainele zdrenţăroase, rănile, şi ţi-e milă de el şi-l ajuţi, aşa şi David, spre pomenire. Îi aminteşte lui Dumnezeu de durerea şi sărăcia sa datorate păcatului, dar, în acelaşi timp, şi de trăirile pocăinţei.
Se pare că este un psalm pe care îl citeau şi îl cântau când aduceau jertfa nesângeroasă, care era ca o pregătire a celei sângeroase aduse pentru lăsarea păcatelor. Dumnezeul meu, Îţi spun cine sunt, îmi deschid inima, Îţi voi aduce Jertfa cea nesângeroasă (Lev. 1, 1-17) şi, aşa cum va fi junghiat animalul şi i se va vărsa sângele, tot aşa primeşte şi Tu junghierea fiinţei mele, pentru că vărs acest sânge în locul propriului meu sânge, îi ard măruntaiele pe grătar în locul măruntaielor mele.
Eu însă socotesc că spre pomenire are mai mult legătură cu povestea vieţii lui David şi a minunaţilor săi psalmi. Înţeleg prin aceste cuvinte că ”l-am scris ca să-mi amintesc cine sunt, Pentru că nu înseamnă că am încetat să mai fiu cel care sunt numai pentru că m-am mărturisit, fiindcă i-am spus prorocului Natan: «Am păcătuit Domnului». După cum nu am încetat niciodată să fiu fiul unei femei sărace sau al unui tată invalid, tot aşa nu am încetat să fiu cel care eram.” Altceva e dacă Dumnezeu mi-a curăţat inima, asta e socoteala Lui.
David pricepuse că viaţa lui era duhoare, că trăia în păcat. Răul de care suferim este că nu putem înţelege că viaţa noastră este o duhoare, că suntem păcătoşi. Aceste este uriaşa problemă a creştinilor. Dacă o înţelegem, vom fi înscrişi în viaţa cea veşnică, pentru că Hristos a venit să-i mântuiască şi să-i îndrepteze pe cei păcătoşi. Un păcătos, un vameş, o curvă, pot cu uşurinţă să meargă în rai când se pocăiesc (Mt. 21, 31). Dar cineva care nu a conştientizat că în esenţă este un păcătos, chiar dacă la arătare este un drept, e cu neputinţă să se pocăiască. Mântuirea lui este problematică.
Ce înseamnă ”sunt păcătos”? Nu înseamnă că am făcut un oarecare păcat, ci că însăşi această fire a mea este întru păcat: ”întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 50, 7). Din clipa în care maica mea m-a zămislit în pântecele ei sunt un păcătos, chiar dacă nu am săvârşit niciun păcat. Păcatul se află în firea mea de când a păcătuit Adam şi eu am moştenit firea lui. Sunt chemat să devin un al doilea Adam (1 Cor. 15, 45), să ajung un om duhovnicesc după chipul lui Hristos. Dar cum voi ajunge dacă nu simt ceea ce sunt, ca să pot să îl lepăd?
David a scris deci acest psalm ca să-şi aducă aminte cine este. Citindu-l, vom vedea că merită osteneala să medităm la el în fiecare zi. Dacă nu-l trăim, cel puţin să mărturisim asta lui Dumnezeu, chiar dacă nu o simţim: ”Dumnezeul meu, ăsta sunt, chiar dacă sufletul meu plin de mândrie crede că este ceva.” Toată dreptatea omului – dacă presupunem că am împlinit toată dreptatea, chiar că am depăşit şi dreptatea sfinţilor – este, în realitate, ”ca o cârpă lepădată” (Is. 64, 6). Şi, totuşi, nu ne dăm seama.
În timp ce titlul psalmului al şaselea cuprinde însemnarea ”pentru a opta”, în psalmul de faţă există însemnarea despre Sâmbătă. Probabil că se citea sâmbăta. După cum e cunoscută învăţătura că pentru fiecare om există un înger (Tobie 12, 12), – şi astfel de învăţături se păstrau la iudei – nu e cu neputinţă să fi existat câte un psalm pentru fiecare zi. Dar cel mai probabil este că are şi un alt înţeles: ”Să poată, Dumnezeul meu, sufletul meu să sabatizeze, să se odihnească.”
Prin urmare, nu este un psalm pentru mângâiere, nici pentru ușurare, aşa cum, de obicei, când ai ceva sau un gând, mergi şi-l spovedeşti şi zici: ”Mi s-a uşurat inima.” Şi ce dacă ţi s-a uşurat? Hristos n-a venit să uşureze inimi. Hristos nu a venit să-i înşele pe oameni. Hristos n-a venit să-i mângâie. Hristos nu a venit să ne audă păcatele şi să simţim că am scăpat de povara de pe suflet. Hristos a venit să răscumpere sufletele, să le conducă la ziua a opta, la o nouă Sâmbătă, la unica Sâmbătă. Se pare că David a scris psalmul pentru ca el însuşi să-şi amintească de păcatele sale şi ca viaţa lui să sabatizeze, adică să simtă acea deplină odihnă pe care numai Dumnezeu o dăruieşte. Aşadar, este un psalm profetic al Sâmbetei celei noi, a zilei de după Sâmbătă, a celei care înlocuieşte Sâmbăta (Evr. 4, 10). Umbra legii a trecut, iar acum avem ziua luminii. Intrăm într-o viaţă înnoită.
Aceste înţelesuri le cuprinde titlul şi cu această tâlcuire înţelegem problema care ne frământă sufletele şi care este problema fiecărui suflet luptător. În acelaşi timp, ne dăm seama unde vrea să ne conducă Psalmistul.
Psalmul este uşor, fără cuvinte necunoscute. De aceea, îl folosim în fiecare zi la slujbă, al doilea stih este începutul rugăciunii Psalmistului.

2. Doamne, nu cu iuţimea Ta să mă cerci, nici cu mânia Ta să mă cerţi.

”A cerca” înseamnă că te pun pe un scaun ca să dai socoteală. Luaţi aminte la smerenia Psalmistului. Nu înţelege prin aceste cuvinte: ”Nu mă cerca, Dumnezeul meu, nu mă trage la socoteală!” Ci vrea să spună: ”Sunt vinovat. Dacă vrei, cheamă-mă în fiecare zi să dau răspuns, la cercetare, dar nu cu mânie. Să mă cerci ca un îndelung-răbdător, ca tatăl pe copilul lui. Sunt păcătosul, dar am şi simţământul că sunt copilul Tău. Eşti Domnul meu şi am dreptul, măcar că sunt păcătos, să mă înfăţişez înaintea Ta cu o privire care caută dreptatea şi iubirea Ta.”
Doamne, nu cu iuţimea Ta să mă cerci, nu cu sălbăticie, nu mânios, ci cu adevăr! ”Veniţi, să ne întrebăm!” (Is. 1, 18) ”Vino, copilul meu, să discutăm, spune-mi ce ai făcut!”, zice Domnul. Fă-mă, Dumnezeul meu, să-mi simt adâncul sufletului, să-l înţeleg eu însumi, şi cere-mi orice vrei, dar nu cu mânie!
Nici cu mânia Ta să mă cerţi. Să nu  mă cerţi înseamnă ”să nu mă baţi”. Priviţi însă, iarăşi, la starea foarte frumoasă a minţii Psalmistului celui căzut în păcat! Are simţământul că nu şi-a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu. I-o cere: Nu cu iuţimea Ta să mă cerci. Chiar şi atunci când mă aflu în mocirlă, El nu încetează să fie Dumnezeu. Când sunt rău, El nu încetează să fie bun. Astfel, am dreptul să mă întorc spre ceea ce este El. Eu aşa sunt, dar Tu nu poţi să-ţi ieşi din firea Ta, nici ca energiile Tale să se schimbe. De aceea, mă întorc spre Tine în această clipă. Păcătosul care se pocăieşte cu adevărat nu are nicio dezamăgire. Îl vede pe Dumnezeu. Se poate să aibă vederea plecată, dar, în realitate, Îl scrutează pe Dumnezeu şi vorbeşte cu El: ”Dumnezeul meu, să vorbim, sune-mi ce vrei de la mine!”
Nu cu iuţimea Ta să mă cerci, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi. Martiriul la care o să mă supui, pedeapsa Ta, este în esenţă o pedagogie. Este o aplecare a Ta asupră-mi. Am păcătuit, iar acum trebuie să învăţ, să primesc o nouă educaţie. Am căzut pe de lături, acum trebuie să mă îndrept. Cum voi izbuti? Nici cu mânia Ta să mă cerţi. Verbul pe care îl foloseşte este foarte frumos, arată că pentru el va fi un chin, dar pentru Dumnezeu va fi adevărată iubire. Şi zice: ”Nu mă certa cu mânia Ta!” Ce este mânia? O tensiune, ceva care durează. Se roagă ca starea de întristare şi durere să nu fie îndelungată. Oricum, iuţimea şi mânia formează aici un paralelism sinonimic, prezentând în acelaşi timp şi o creştere treptată. Iuţime, mânie, tensiune, timp există împreună. De ce mă rog Ţie? Pentru că mă aflu într-o stare în care, numai puţin dacă mi te arăţi aspru, mă voi prăbuşi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s