Antonie de Suroj – Educaţia inimii

Principalul obstacol în calea educării inimii este frica în faţa suferinţei, a durerii şi a nenorocirii sufletului. Ne temem de suferinţă şi pentru aceasta ne îngustăm inima şi o învârtoşăm. Ne temem să privim şi să vedem; ne temem să auzim şi să înţelegem; ne temem să vedem suferinţa cuiva şi să înţelegem strigătul sufletului său. De asemenea, ne închidem în noi înşine. Din această cauză devenim din ce în ce mai înguşti şi prizonieri ai acestei închideri.

Există un magnific poem al lui Merejkovski, intitulat „Coralii”. El ne spune despre corali că sunt creaturile cele mai fragile ale mării. Ei au nevoie de protecţie pentru a trăi, de aceea se înconjoară cu această materie dură numită coral. Însă ceea ce îi protejează, în cele din urmă îi şi omoară. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul care se apară de durere, de suferinţă, de groază, de frica de ceea ce i-ar putea cauza necazul celuilalt, boala aproapelui, moartea aproapelui, pe scurt orice groază a vieţii pământeşti. Un astfel de om este protejat cu totul, dar, în acelaşi timp, se şi află într-o moarte interioară.
Pentru a ne educa inima noastră de fiinţă umană ne punem cu cea mai mare acuitate următoarea întrebare: suntem noi pregătiţi să lăsăm să intre în inima noastră orice suferinţă? Suntem pregătiţi să compătimim orice om care este în suferinţă, frică, frig sau foame, căruia viaţa i-a aplicat o grămadă de lovituri? Suntem pregătiţi să-l înţelegem, fără să încercăm să aflăm dacă e vinovat sau nevinovat, întrebându-ne doar: „Acest om suferă sau nu? Suntem pregătiţi să să răspundem acestei suferinţe cu toată compasiunea de care suntem capabili?” Chiar dacă-i dăm doar puţină libertate, această compasiune va creşte, se va lărgi şi va cuprinde o cantitate tot mai mare de nenorocire a vieţii pământeşti.
Însă aceasta ne înspăimântă şi ne face să acţionăm în două moduri diferite. Ori ne baricadăm în noi înşine, închidem ochii, ne astupăm urechile şi nu voim să vedem ori începem să iscodim: „Acesta suferă cu siguranţă! Dar cine e vinovat pentru aceasta? Suferă, fără îndoială, dar de ce trebuie să răspund eu? Nu există altă persoană care să facă aceasta? Este el omul cel mai apropriat de mine sau sunt eu omul cel mai apropriat de el? Nu există cineva care să-i fie mai apropriată decât îi sunt eu?”
Un alt procedeu ce se pune în lucrare pentru a ne proteja de violenţa durerii, de sfâşierea sufletului, este starea de mânie. Este mult mai uşor să ne înfuriem contra minciunii ce domneşte pe pământ, contra responsabilităţilor suferinţei care ne cer compasiunea pe care refuzăm să o dăm. A suferi este o stare pasivă; a suferi semnifică a se dărui şi, cum zice în Evanghelie, a permite altora să facă din noi ceea ce vor. A te mânia este uşor; în mânie există o activitate, există o forţă trecătoare. În cea mai mare parte a timpului trăim mânia ca o reacţie virilă la răul din lume. Prin aceasta ne privăm de orice participare la această stare a sufletului, la această atitudine faţă de lume şi inevitabilele sale dureri, pe care le găsim în Hristos şi în Dumnezeu.
Toată această suferinţă pe care o întâlnim aici pe pământ, Hristos a asumat-o cu o dragoste curată şi desăvârşită, cu o iubire sfâşietoare. Şi când această suferinţă s-a manifestat în ură, într-o ură nemăsurată, El s-a împovărat cu această suferinţă aşa cum Îl vedem în zilele Patimilor, în Răstignirea pe Golgota, în moartea şi coborârea Lui la iad.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s