Arhim. Emilianos Simonopetritul-Cateheză despre rugăciunea lui Iisus (1)

(…) Când iubesc pe cineva, vreau să fim numai noi doi, să cuvântăm pur și simplu unul cu altul față în față. Vreau, așadar, ca Dumnezeu să vină aici în câmpul meu de luptă. Aici, iubiții mei, e unul din punctele cele mai importante și înfricoșătoare ale vieții noastre duhovnicești. Să vedem dacă vom vom începe cândva să ne rugăm Domnului, să ne rugăm lui Dumnezeu. E un moment, în care vom trăi acea dramă a poetului (F. Nietzsche) care spunea: “Du-te, Dumnezeule!”, și iarăși: “Vino, Dumnezeul meu!” Când Dumnezeu se apropria de el, Îl simțea ca pe un călău și zicea: “Du-te, călăul meu!” Și când Dumnezeu începea să plece, spunea: “Vino, prietenul meu”. Alternativa aici e a-L primi sau a-L respinge pe Dumnezeu. Până acum ne bălăcim într-o ceașcă și avem senzația că înotăm. Până acum ne-am jucat cu Dumnezeu “de-a v-ați ascunselea”. Acum vine ceasul în care vom vedea dacă-L vom primi sau Îl vom respinge.

Mai înainte am făcut experiența luptei. Acum am ajuns în puncutl în care ne încleștăm cu Dumnezeu. Probabil că în cele din urmă vom spune și noi: “Du-te!” Și după ce Acela a plecat iremediabil și definitiv, să spunem: “A plecat, prietenul meu drag!” Nu există alt prieten în viața noastră, nu există altă nădejde pentru viața noastră.
E punctul nevralgic. De ce anume? Fiindcă e exact punctul în care ne vom accepta sau vom respinge sinea noastră, dat fiind că descoperim un sine al nostru atât de murdar, atât de întunecat, atât de viclean, atât de rău, încât ne doare și ne face să suferim, nu ne lasă să-l mărturisim și ne ascundem în spatele egoismului nostru, în spatele cunoașterii noastre de sine, în spatele iubirii noastre de sine, care domnește în tot sufletul. E clipa în care eul nostru se trezește și nu vrea să admită că este așa: păcat!
Frumos lucru este să stau înaintea lui Dumnezeu și să spun: “Doamne, Iisuse Hristoase, Tu Care mi-ai dăruit cunoașterea Ta, Tu Care m-ai învrednicit și m-ai făcut lucrătorul Tău! Doamne, Iisuse Hristoase…”, acestea sunt lucruri ușoare. Dar să șed întru cunoștință și să spun: “Dumnezeule, milostivește-te de mine, păcătosul!”, de câte ori aș putea-o face? Dacă aș face-o! Ca să fac asta, trebuie să-mi zdrobesc ființa. Va trebui ca așa cum sparg o nucă și spărgătorul de nuci face “crac!” și nuca se sparge, se desface în bucăți, tot așa să fac și cu inima mea ca să scot afară din ea aceste gunoaie, ca să descopăr că tot ce am, ceea ce sunt, ceea ce iubeam, ceea ce doream, ceea ce căutam în rugăciunea mea până atunci, toate acestea sunt “gunoaiele” de care vorbea Apostolul Pavel (cf. Flp 3, 8), și sunt chemat să le lepăd. Să înțeleg că sunt gunoaie, ca să mă umplu de Dumnezeu.

Reclame

Un gând despre „Arhim. Emilianos Simonopetritul-Cateheză despre rugăciunea lui Iisus (1)

  1. Pingback: Arhim. Emilianos Simonopetritul-Cateheză despre rugăciunea lui Iisus (2) « Cuvântul Ortodox

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s