Sfântul Siluan Athonitul-“Inima, inimii vestește”

Când Părintele Siluan a fost numit iconom pentru prima oară, revenind de la Igumen la chilia sa se ruga fierbinte ca Domnul să-l ajute să-și împlinească ascultarea plină de răspunderi. După o îndelungată rugăciune a primit răspuns în suflet: “Păstrează harul ce ți s’a dat”. Atunci a înțeles că a păstra harul este cel mai însemnat și mai de preț decât toate celelalte lucruri, și deci, intrând în noua sa ascultare, veghea cu trezvie pentru a nu i se întrerupe rugăciunea.
Avea sub ascultarea sa până la două sute de muncitori. Dimineața, trecând pe la toate atelierele, dădea maiștrilor îndrumări generale, iar apoi se întorcea la chilia sa ca să plângă pentru “norodul lui Dumnezeu”. Inima îl durea de mâhnire pentru muncitori; plângea pentru fiecare.

“Iată Mihail, și-a lăsat femeia și copiii în sat și muncește aci pentru câțiva bănuți. Cum îi este lui să fie atât de departe de casă, să nu-și vadă soția, nici pe dragii lui copii… Iată Nichita, de-abia însurat, și-a părăsit tânăra nevastă însărcinată, și pe bătrâna sa mamă… cum le-a fost lor să-l lase să plece pe acest încă tânăr iubit fiu și soț… Iată Grigorie, el și-a părăsit părinții bătrâni, soția tânără și doi pruncușori, și a venit aci să muncească pentru o bucată de pâine… Și ce poate câștiga el aci? Ce sărăcie la ei, ca să se hotărască să-și părăsească întreaga familie… și ce durere trebuie să poarte ei toți… Și, în sfârșit, în ce cumplită sărăcie trăiește acest norod… Iată și Nikolka, este încă copil… Cu câtă durere l-au lăsat părinții să plece atât de departe printre străini, pentru un câștig de cerșetor; cum trebuie să-i doară inima pe părinți… O, în ce sărăcie și suferințe trăiește norodul… Și ei toți ca niște oi părăsite, nimeni nu le poartă de grijă, să-i povățuiască, să-i învețe ceva… Iar ei învață toate răutățile, se sălbăticesc, se bădărănesc…”
Așa grăia fericitul Stareț, și îl durea sufletul pentru toți acești sărmani; suferea, fără îndoială, mai mult decât ei înșiși, căci vedea în viața lor chiar și cele pe care ei înșiși nu le vedeau, din pricina neștiinței lor.
”Inima, inimii vestește”, spune o zicală a poporului. Starețul tainic se ruga pentru “norodul lui Dumnezeu”, muncitorii însă simțeau, și îl iubeau. El niciodată nu stătea pe capul lor în timpul lucrului, nu-i zorea, însă ei, mângâiați fiind, munceau mai cu veselie și mai cu spor decât pentru ceilalți. Iconomii ceilalți “păzeau interesele Mănăstirii”, dar cine nu știe că atunci când grija pentru “interese” are întâietate, omul este uitat? Interesul, adevăratul interes al Mănăstirii, Starețul îl vedea în faptul de a se păzi porunca lui Hristos.
”Pe Domnul Îl doare pentru toți”, zicea el; dar nu numai că zicea, ci pe el însuși, plin fiind de Duhul lui Hristos, îl durea pentru toți. Văzând viața ce-l înconjura, amintindu-și de cele din trecut, și având o cât se poate de adâncă experiență personală, el trăia suferințele norodului, ale lumii întregi, și nu era sfârșit rugăciunii sale. Se uita pe sine însuși, voia să sufere pentru norod din durere pentru el; pentru pacea și mântuirea acestuia dorea să-și verse sângele, și și-l vărsa în rugăciuni.
”A te ruga pentru lume înseamnă a-ți vărsa sângele”, spunea Starețul.
Mai este oare nevoie să spunem ce fel de încordare a rugăciunii și cât plâns arată aceste cuvinte?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s