Daniel Turcea – Anastasia, ziua

mormântul gol,
giulgiurile de-a lungul
grădina care parcă știe, vremea
care se lumină încet, făptura,
mulțimea stelelor și câte sunt
aveau să vadă chipul Învierii,
cu laude de heruvimi
cântarea lor,
cum se naște din lumină.

De mir purtătoare, în zori,
ele
și glasul
celui cu fața ca fulgerul, nespus
de alb, ca un crin
înveșmântat
în flăcări,
ivit din îngeri:
”Nu este aici,
a înviat!”

“Marie!”
la fel le chema-
căci putere
are doar El să ierte
și feciorelnic să facă
sufletul iar, cel strivit
în mâlul Magdalei, atunci
când trupul, deși întru totul
același, nu-l putea recunoaște
-nimic nu-i atât
de acoperit de slavă ca trupul
înviat, de străin
oricăror sărmane
și finite
lucruri, mistuite de sete.
”Marie”,
Glasul, Glasul
acela nu
se putea uita, El născuse
cu un singur cuvânt în ființa
ei, eternitatea.
Cine,
ce neștiință, ce chip
al morții ar putea să oprească
razele Tale?

și cum Soarele răsărind spulberă
pretutindeni întunericul
Tu
solzii
zilelor mele netrebnice
de peste ochii inimii-i spulberă,
intră
în cămara încuiată, în inimă
zi,
Tu,
Ziuă, fără de umbră, neînserată
lumină, rostește
în mine:
Pace vouă!”.
Spune celor dinăuntru ale mele
și simțurilor, și inimii,
și gândurilor, și înțelegerii:
Pace vouă!”.

Din Daniel Turcea – Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s