Dumnezeu ne învrednicește atunci de toată bucuria și de toată veselia. Dobândim atunci o interiorizare mistică și toate ale noastre devin purtătoare de Duh. Omul nu e niciodată incapabil de astfel de realizări. Oricât de greu de îmblânzit ar fi omul, Dumnezeu este mai presus prin iubirea Lui și ne face izbânda Lui. Dar pentru că noi avem inima învârtoșată, pentru că suferim de uitare, de împrăștiere, pentru că avem un caracter care se împotrivește, de aceea să ne amintim că Dumnezeu a găsit in mijloc fără greș ca să nu pierdem împărăția cerurilor, ca să nu contenească nicicând liturghia noastră, ci să devină veșnică. Putem ajunge oriunde, chiar și în cer, dar nu fără durere! Durerea, boala, strâmtorarea nu sunt semnele doveditoare ale unui blestem, ci sunt mijloacele îndreptării noastre și ale slavei noastre dumnezeiești, pentru că asceza este silire și durere.
Trebuie să iubim durerea ca să fim slujitori de cele sfinte ai lui Dumnezeu. Nu există nimeni care să nu aibă o durere sau care să nu aibă mâine și mai multă durere. Trebuie să iubim necazurile vieții, cancerul, pneumonia, ptoza uterului, ulcerul, atacul cardiac, comoția cerebrală, episodul encefalic, acuzațiile, calomniile, egoismele care ne tiranizează. Fără acestea, fără durere, vom fi incompleți și nu vom ajunge deplini. Durerea ne întregește. Chiar și cele mai mari patimi ale noastre sunt distruse și spulberate de durere și devin atrofice, iar noi ne hrănim și ajungem puternici.
Autor: Cuvântul Ortodox
Avva Sisoe-Despre căderi și ridicări
Pe acest Părinte, insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate, în vreo greșeală îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. Zis-au frații: „Atunci șase luni, se cade să se pocăiască, cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși, au zis frații: „Dar patruzeci de zile, îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta, a zis: „Cred în milostivirea lubitorului de oameni că, de se va pocăi omul din tot sufletul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”.
Alt frate a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, că am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Ridică-te, fiule, și te vei mântui.” Zis-a fratele: „După ridicare, iarăși am căzut”. Starețul i-a zis: „Ridică-te iarăși”. Fratele a zis „Până când va fi căderea și ridicarea mea?” Starețul a răspuns: „Până ce te va ajunge și te va găsi sfârșitul, ori în cele bune, ori în cele rele. Până atunci ni se cade să petrecem totdeauna în ridicare din păcate, pentru ca, în pocăință, să ne ajungă sfârșitul”.
Arhim. Emilianos Simonopetritul-Cateheză despre rugăciunea lui Iisus (2)
(…) Puțin câte puțin Îl descopăr pe Dumnezeu. Îl cunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Dumnezeu mă iubește. Dumnezeu intră acum în mine. Cum intră în mine? Înțeleg acum ce înseamnă că Dumnezeu e Lumină, Hristos e lumină din Lumină și Duhul Sfânt e “ceea ce este în Lumină”. “Întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps 35, 10). În lumina Duhului vom vedea Lumina, vom vedea pe Dumnezeu. Simțim ce înseamnă că Dumnezeu e Lumină, Tatăl e Lumină, Fiul e Lumină, Duhul Sfânt e Lumină, și numaidecât toate cele ce erau umbra luminii – și în realitate inexistente – luminate fiind, dispar din fața noastră. NU se șterg dinaintea noastră; dispar activ. Se fac inactive. Sunt inundate de lumină. Și orice colț se luminează.
Arhim. Emilianos Simonopetritul-Cateheză despre rugăciunea lui Iisus (1)
(…) Când iubesc pe cineva, vreau să fim numai noi doi, să cuvântăm pur și simplu unul cu altul față în față. Vreau, așadar, ca Dumnezeu să vină aici în câmpul meu de luptă. Aici, iubiții mei, e unul din punctele cele mai importante și înfricoșătoare ale vieții noastre duhovnicești. Să vedem dacă vom vom începe cândva să ne rugăm Domnului, să ne rugăm lui Dumnezeu. E un moment, în care vom trăi acea dramă a poetului (F. Nietzsche) care spunea: “Du-te, Dumnezeule!”, și iarăși: “Vino, Dumnezeul meu!” Când Dumnezeu se apropria de el, Îl simțea ca pe un călău și zicea: “Du-te, călăul meu!” Și când Dumnezeu începea să plece, spunea: “Vino, prietenul meu”. Alternativa aici e a-L primi sau a-L respinge pe Dumnezeu. Până acum ne bălăcim într-o ceașcă și avem senzația că înotăm. Până acum ne-am jucat cu Dumnezeu “de-a v-ați ascunselea”. Acum vine ceasul în care vom vedea dacă-L vom primi sau Îl vom respinge.
Scrisoarea unui nebun întru Hristos
Bunul meu Anastasie,
Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colțișor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de știre că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.
Nu-ți ascund faptul că mă tem să stau înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinți cartea vieții mele. Mă roșesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii și al păcatului.
Metoda pedagogică a Sfântului Nectarie din Eghina
În 1894 a fost numit director al Seminarului Teologic Rizareion din Atena.
Metoda pedagogică a Sfântului Nectarie se deosebea fundamental de tot ceea ce acești tineri cunoscuseră până atunci. Nu vorbea niciodată aspru cu nimeni.
Unul dintre elevi își amintește că odată, patru dintre ei s-au apucat să se certe iar mai apoi să se bată. Fiind surprinși de pedagog, au fost aduși în fața părintelui director. Acesta i-a cercetat cu blândețe pe fiecare dintre ei, căutând să afle care era cauza certurilor lor. Apoi le-a spus: “N-am să pedepsesc pe nici unul dintre voi. Am să mă pedepsesc în schimb pe mine. Timp de trei zile voi posti, nu voi mânca și mă voi ruga, pentru ca ura dintre voi să ia sfârșit”. Elevii au rămas înmărmuriți. Și într-adevăr, Sfântul Nectarie a postit timp de trei zile și s-a rugat pentru ei. De atunci, puțini au fost aceia care au mai îndrăznit să-l supere cu ceva. Le era deci rușine ca pentru nedreptățile lor să sufere acest om sfânt, pe care Dumnezeu îl trimisese printre ei.
Alexandr Soljenițîn-Discursul de la Harvard (1978)
DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)
Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt…
Căderea „elitelor”
Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor ameninţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?
Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.
Părintele Arsenie Muscalu-Despre lucrarea duhovnicească
Partea întâi: Conferința
Partea a doua: Întrebări și răspunsuri
Părintele Cleopa către Părintele Arsenie Papacioc: “Dragul mamei! Dragul mamei!”
Părintele Porfirie-Să cerem de la Dumnezeu să se facă voia Lui în viața noastră
Să nu-L constrângem cu rugăciunile noastre pe Dumnezeu. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne scape de ceva, de boală sau altele, sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem de la El putere și întărire, ca să le răbdăm pe toate. Precum El bate cu noblețe la ușa sufletului nostru, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, și dacă Domnul nu ne răspunde, să contenim a mai cere. Atunci când Dumnezeu nu ne dă un lucru pe care îl cerem cu stăruință, înseamnă că are El rațiunea Lui. Are și Dumnezeu “tainele” Lui. De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că EL cunoaște toate ale vieții noastre și voiește totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu și lin, fără patimă și constrângere. Știm că trecut, prezent și viitor, toate sunt goale, descoperite și cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, … nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite pentru ochii Lui (Evr. 4, 13). Noi să nu stăruim; strădania aduce rău în loc de bine. Să nu căutăm cu tot dinadinsul a dobândi ceea ce cerem, ci să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Căci, cu cât “vânăm” lucrul pe care îl dorim, cu atât el se îndepărtează. Așadar – răbdare, credință și liniște. Și chiar dacă noi uităm, Domnul nu uită niciodată și, dacă este pentru binele nostru, ne va da ceea ce trebuie și când trebuie.
Cuvântul Ortodox 